Sulina

Sulina

Locul geografic Sulina este menționat pentru întâia oară în anul 950, în scrierea De administrando imperio a împăratului bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul. La acea vreme Gurile Dunării erau parte a Imperiului Bizantin. În secolele următoare, pe fondul slăbirii puterii bizantine în regiune, are loc o întărire a poziţiei negustorilor genovezi şi veneţieni. În secolul al XIV-lea, Sulina devine schelă genoveză, până la ocuparea teritoriului de către Imperiul Otoman, la sfârșitul secolului al XV-lea. Va rămâne sub stăpânirea otomană pentru aproape patru secole și jumătate.

Gura Sulina și vechea așezare sunt  înscrise în documentele cartografice și în vechile scrieri ale călătorilor, sub numele Selinas, Saline, Solina, Seline, Sunja, Sunne, Soulineh.

Dominaţia otomană asupra Gurilor Dunării avea să ia sfârşit în anul 1829, urmare a Tratatului de pace de la Adrianopol. Delta intra atunci în stăpânirea  Rusiei, până în anul 1856, la încheierea Războiului Crimeei.

Prin Tratatul de pace de la Paris, din martie 1856, Gurile Dunării reintră sub stăpânire turcească. Tot acum este înființată Comisia Europeană a Dunării – C.E.D., care avea ca principale atribuții reglementarea liberei circulații pe Dunăre și asigurarea navigabilității la gurile Dunării. Creată ca organism provizoriu, cu mandat pentru doi ani, își prelungește existenţa în România până în anul 1938, când principalele sale atribuţiile vor fi preluate de statul român.

C.E.D. era alcătuită din reprezentanți ai marilor puteri europene: Anglia, Franţa, Austria, Prusia, Germania, Italia, Sardinia, Rusia şi Turcia. Atribuţiile sale erau de natură legislativă, judecătorească, administrativă şi tehnică. Ea elabora regulamentele de navigaţie şi poliţie fluvială în sectorul Dunării maritime, judeca contravenţiile faţă de regulamentele de navigaţie, stabilea şi percepea taxele de navigaţie, administra portul Sulina şi executa studiile şi lucrările de amenajare pentru navigaţie pe braţul Sulina.

Serviciile operative ale C.E.D.: Casa de navigaţie, Serviciul tehnic, Inspecţia de navigaţie, Căpitănia portului Sulina și Serviciul spitalelor, au funcționat la Sulina.

Imediat după înființarea C.E.D. sunt demarate lucrările pentru ameliorarea navigabilităţii la Gurile Dunării și pe Dunărea maritimă, de la Brăila până la vărsarea în Marea Neagră. Până în anul 1902, C.E.D. a desfășurat, după proiectele marelui inginerului englez Sir Charles Hartley (1825-1915), ample lucrări de amenajare și regularizare ale braţului Sulina, care a fost transformat în canal navigabil, prin îndiguire, dragare și eliminarea tuturor coturilor. În orașul Sulina sunt îndiguite malurile și sunt trasate și construite marile diguri, care avansează kilometri în mare, asigurând, prin formă și direcție, navigabilitatea Gurii Sulina, prin curățarea naturală a barei Sulina, folosindu-se curgerea dirijată a apelor Dunării. După anul 1902, când Charles Hartley părăsește Sulina, inginerii care îi urmează nu fac decât să prelungească către est, spre larg, ”jetelele” (brațele) digurilor de nord și de sud, menținând traiectoriile trasate de acesta.

Instalarea la Sulina a C.E.D. determină o rapidă dezvoltare şi modernizare a oraşului. Începând cu anul 1857, se desfăşoară o intensă activitate edilitară, puternic susţinută prin subvenţiile acordate de C.E.D. Pentru extinderea terenului solid, propice construirii, pe malul drept, terenul este asanat progresiv prin secarea mlaştinilor şi împrăştierea pe teren a lestului adus de navele care intrau pe brațul Sulina. Pentru apărarea împotriva inundaţiilor, sunt depozitate pe maluri cantităţi importante de aluviuni extrase din fluviu de drăgile aspiratoare. Este trasat orașul cu plan prestabilit, alcătuit dintr-o rețea de străzi paralele cu brațul Dunării, numerotate cu cifre romane, legate între ele prin străzi scurte, perpendiculare, care porneau de pe chei și se sfârșeau la sud de oraș, în mlaștini.

Cele mai noi porțiuni de uscat, situate la extremitatea estică a vechii așezări, sunt asanate și transformate într-un cartier elegant, alcătuit dintr-un ansamblu de construcţii care asigura funcţionarea organizată a C.E.D. ca entitate legislativă, judecătorească, administrativă şi tehnică. Cartierul C.E.D. înglobează clădiri ridicate în perioada 1856-1877: Palatul C.E.D., cu faţada principală orientată spre Dunăre, cu o zonă de ponton pentru acostări, sediul Serviciului Tehnic al C.E.D. şi locuinţa inginerului șef al C.E.D., Spitalul central al C.E.D. şi un ansamblu de clădiri de locuit pentru înalții funcționari ai comisiei. În acest cartier se află și vechiul far, ridicat de otomani în anul 1802, refăcut și modernizat de C.E.D. în anul 1870. Întregul ansamblu, închis parţial sub formă de incintă reflectă o funcţionare cvasi-independentă, terenul fiind structurat într-o ordine academică, înglobatoare de ample spaţii verzi, de sport şi detentă.

În aceeași perioadă, C.E.D. construiește pe malul stâng al brațului Sulina un vast ansamblu de ateliere de reparaţii şi întreţinere a navelor, birouri și clădiri de locuit, cunoscut sub numele de Atelierele C.E.D..

Datorită avantajelor oferite de C.E.D., Sulina se populează. Crește afluxul de imigranţi. Populaţiei autohtone alcătuite din greci, români, ruşi şi turci i se adaugă armeni, evrei, lipoveni, kosovari şi muntenegreni, precum și funcţionari C.E.D., angajați ai reprezentanțelor diplomatice și ai agențiilor de navigație din statele europene, lucrători portuari și din atelierele navale ale C.E.D.. Se constituie acel mozaic multietnic şi multicultural, inspirat numit ”Europolis” de către scriitorul Jean Bart (1874-1933).

În anul 1870 oraşul Sulina primeste statutul de porto-franco de la autoritățile turcești. Se deschid reprezentanţe diplomatice şi agenţii ale marilor companii de navigaţie.

În centrul Sulinei, pe terenurile consolidate de C.E.D., între strada II și strada III, în anul 1863, comunitatea italiană, alcătuită mai ales din navigatorii şi negustorii dalmaţieni şi veneţieni, construiește biserica catolică ”Sf. Nicolae”. În perioada 1866-1868, vechile comunități grecească, românească și rusă, construiesc, pe parcele învecinate, bisericile grecească și cea ruso-română (biserica ortodoxă veche, în care se slujea, la acea vreme, în limbile rusă și română), ambele având tot hramul ”Sf. Nicolae”, aceasta din urmă fiind ridicată pe terenul vechii biserici ruse, incendiată în iulie 1854, în timpul Războiului Crimeei. Pe strada I, la chei, în apropiere de cartierul C.E.D., este construită în anul 1869 biserica anglicană, care avea să dispară în bombardamentele din Al Doilea Război Mondial. În anul 1870 se construiește o moschee, care va fi demolată în anii ’50, urmare a avariilor suferite în război.

Începând de acum și sfârșind la începutul secolului XX, în Sulina se coagulează un fond construit valoros și particular, alcătuit din clădiri de locuit cu prăvălie la parter, locuințe de tip oriental, îmbrăcate în caplama, cu sacnașiu sau vile coloniale ale funcționarilor C.E.D..

Pe nisip, către mare, pe locul vechiului cimitir al așezării, este amenajat în anul 1864, cimitirul C.E.D.: catolic, protestant şi ortodox. În anul 1871, lângă el se deschide şi un cimitir musulman, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea un cimitir evreiesc. Alături de acestea, în primele decenii ale secolului XX, numeroasa comunitate lipovenescă, proaspăt stabilită în Sulina, își va deschide propriul cimitir.

Preliminariile de pace de la San Stefano, semnate de Rusia și Turcia după încheierea Războiului Ruso-Turc din 1877-1878, confirmă prerogativele C.E.D., menținându-se astfel premisele bunăstării orașului. Urmare a Tratatul de la Berlin, din iulie 1878, Sulina devine teritoriu românesc, iar România devine stat membru al C.E.D.. În Sulina se edifică sedii administrative pentru noile autorități românești: primărie, prefectură, judecătorie, percepţie, vamă, poliţie.

La un prim recensământ românesc, în anul 1880, Sulina numără, în afara ”flotanților”, 2.875 locuitori: 1.653 greci, 150 români, 155 ruși, 250 turci, 15 lipoveni, pentru ca, în 15 ani, populația sa să crească la 4.500 de locuitori (2.400 greci, 450 români, 450 ruși, 115 armeni, 200 turci, 230 evrei, 60 bulgari, 350 germani), alături de care se numără și 2.000 de ”flotanți”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, pe chei este construit hotelul Camberi, clădire emblematică a orașului.

Prin înfiinţarea ”Casei Naţionale”, este promovat turismul balnear și de vilegiatură. Plaja este amenajată. Sunt organizate tabere pentru copii.

Un moment important din constituirea orașului modern îl reprezintă edificarea Uzinei de Apă și a rețelei de alimentare cu apă a orașului, după un proiect al Ministerului Lucrărilor Publice. Ansamblul Uzinei de Apă este finalizat în anul 1903.

Încă din anul 1878, noile autorități hotărâseră construirea unei biserici catedrale românești, închinată Sfinţilor Ierarhi Nicolae (patronul marinarilor şi al tuturor bisericilor din Sulina) și Alexandru (la prăznuirea căruia, la 30 august 1877, fiind cucerită Reduta Griviţa). Proiectul catedralei, în stil neoromânesc, este întocmit de arhitectul Nicolae C. Mihăescu (1863-1934). Lucrările de construire încep în anul 1910.

Se poate aprecia că anul 1900 reprezintă momentul de maximă prosperitate al Sulinei. Oraşul înfloreşte, deşi activitatea de comerţ fluvial este deja puternic concurată de comerţul pe calea ferată către portul Constanța. Este reşedinţa vice-consulilor din Italia, Anglia, Olanda, Suedia, Norvegia şi Austro-Ungaria, a agenţiilor caselor de comerţ din Brăila şi Galaţi. Prin Gura Sulina trec anual peste 6.000 corăbii şi vapoare.

În perioada interbelică, se fac eforturi mari de menținere a unei vieți prospere. C.E.D. reconstruiește spitalul de boli infecțioase, distrus în Primul Război Mondial  și desfășoară ample lucrări de prelungire și consolidare a digurilor, deschide canalul de adâncime, care permite accesul navelor de mare tonaj pentru încărcarea mărfurilor.

În anul 1932, autoritățile române îi ridică Sulinei privilegiul de porto-franco, iar în august 1938, în urma Aranjamentului de la Sinaia, principalele atribuţii ale C.E.D. – executarea lucrărilor tehnice, pilotajul, perceperea  taxelor de navigație – sunt preluate de statul român, prin nou înființata Direcțiune a Dunării Maritime.

Al doilea Război Mondial, aduce și el mari distrugeri oraşului. În anul 1941 orașul este bombardat. Este distrusă biserica anglicană, iar catedrala ortodoxă este grav avariată. În timpul războiului Palatul C.E.D. devine sediul Comandamentului militar german, transformând Sulina într-o țintă. Bombardamentul din 25 august 1944 este devastator, avariind peste 60% din fondul construit al orașului. Încercări ulterioare celor inițiate la începutul secolului XX, de revigorare prin transformarea oraşului în staţiune turistică și balneo-climaterică, sunt puternic distorsionate de pierderile imense suferite de oraș în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

Imediat după război, în lipsa comerţului internaţional, orașul este izolat şi se depopulează. Politica socialistă de dezvoltare socio-economică, insuficient nuanţată,  a urmărit contracararea decăderii şi a depopulării postbelice a oraşului Sulina. Sunt construite: atelierul de reparat nave și farul de larg ale Administrației Fluviale a Dunării de Jos, bazinul mic și bazinul mare portuar, fabrica de conserve de pește, antrepozitul frigorific, un atelier de reparat unelte pescărești, un magazin universal, un cinematograf, restaurantul Marea Neagră. În două etape, 1965 și 1970-1974, cu precădere pe terenurile rămase libere în urma bombardamentelor din război, negând parcelarul istoric, sunt construite blocuri cu parter și 4 etaje. În perioada 1986-1989, un front de clădiri vechi de pe chei, pe strada I, este înlocuit de un front de blocuri noi. În anul 1985, premiul Uniunii Arhitecților din România, era acordat lucrării ”Hotel la Sulina”, arhitect Leon Srulovici, cunoscut ca Hotelul Tineretului, o realizare minunat integrată în peisaj, pentru care proiectanții au extins către est limba de pământ care separă Canalul Sulina de bazinul mic, utilizat pentru ambarcațiunile de mici dimensiuni, la extremitatea estică a orașului.

După anul 1990, intervine o nouă confruntare cu abandonul unor obiective de interes public, implicit cu abandonul fizic al construcţiilor care le înglobează. Șantierul naval îşi restrânge treptat activitatea până la desființare, fabrica de conserve se închide. O mare parte patrimoniul istoric extrem de valoros, precum și multe clădiri ridicate în perioada socialistă sunt scoase din uz și abandonate, printre ele numărându-se și valorile patrimoniului de vilegiatură: vechiul hotel Camberi și hotelul Tineretului.

Cu toate acestea, orașul se extinde prin parcelarea și construirea terenurilor amplasate la est de orașul istoric, către mare, multe dintre aceste construcții noi, precum și noile inserții în orașul istoric, primind destinații turistice. Se poate aprecia că turismul de vilegiatură, desfășurat pe timp de vară, constituie astăzi una din principalele activități generatoare de venituri, desfășurate în Sulina.