Constanța

Constanța

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, băile de mare se practicau în oraș, în zona bisericilor grecești și armenești, precum și pe coasta vestică a peninsulei, în zona cartierului englez, situat în proximitatea portului. Primele hoteluri ale orașului, d’Angleterre, Danube, Britania, au fost construite pe vechile stabilimente engleze, în strânsă legătură cu activitățile economice portuare desfășurate de către companiile britanice, în timpul administrației Imperiului Otoman. Însă, o primă fază a dezvoltării componentei de loisir a orașului, apare spre finalul secolului, odată cu diversificarea economică, extinderea activităților portuare și a spațiilor comerciale, alături de cea a hotelurilor, dotate la rândul lor cu restaurante, cafenele (café chantant), terase cu belvedere și săli de baluri (Hotel Carol, Hotel Gambetta, Restaurant Hrisicos, etc.).

Preluarea Dobrogei de către statul român după Congresul de la Berlin din 1878 a reprezentat un factor esențial pentru dezvoltarea socio-economică a Constanței, localitatea de dimensiuni încă mici fiind deja, inclusiv pe fondul analizelor de teren și a lucrărilor infrastructurale inițiate de autoritățile britanice în faza anterioară, identificată ca optimă pentru constituirea principalul port maritim al României. Astfel, implementarea în anul 1882 a primului plan urbanistic al orașului (Regulament pentru construcțiuni și alinieri), alături de naționalizarea activelor existente, prin compensarea financiară a companiei britanice proprietare Danube and Black Sea Railway Company Limited, axată pe intrarea în proprietate publică a portului, gării, căii ferate, depozitelor și variatelor anexe, au constituit bazele pentru implementarea cu succes a unor proiecte coerente în scopul dezvoltării economice a Constanței.

Cercetările de arhivă demonstrează că primele stabilimente pentru băi erau construite din lemn și erau formate din mai multe cabine cu intrări separate pentru femei și bărbați. Printre primele pot fi menționate cele construite în anii 1877-1878 de antreprenorul sârb Radacovici, în imediata apropiere a Hotelului Carol I, dispunând de acces pe o alee (între timp dispărută), din strada Remus Opreanu. Malurile abrupte ale litoralului constănțean, formate din stâncă și acumulări de loess, din ce în ce mai consistente spre segmentul nordic, constituiau o problemă constantă în contextul proiectelor destinate amenajării plajelor, foarte reduse ca suprafață în perioada respectivă.

Durata scurtă de rezistență și utilizare a acestor construcții era determinată de acțiunea constantă a valurilor care erodau țărmul, încă neprotejat de diguri, stabilimentele fiind reconstruite, sau mutate în zone mai protejate de curenții marini. Astfel, cele din dreptul Hotelului Carol I, au fost mutate spre nord, în golful din dreptul străzii Marcu Aureliu și până în dreptul Bisericii Armenești (actualul port turistic). De asemenea, existau stabilimente de băi pentru femei și bărbați pe Plaja de la Vii, situată în afara orașului, la 3 km spre sud, la poalele unui deal acoperit cu vii, la care vizitatorii puteau ajunge pe linia ferată ce pleca din Halta Ovidiu, din Portul Vechi.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, se conturează spațiul de promenadă și divertisment, păstrat până în prezent, în zona Bulevardului Elisabeta, între Farul Genovez, Cazinoul de lemn (unde se organizau mici spectacole de muzică și teatru), și punctul de plecare spre Plaja de la Vii. Orașul a beneficiat de o atenție deosebită din partea clasei politice și a administrației publice locale, care intuia excelentul potențial turistic și implicita necesitate a investițiilor obligatorii în scopul creșterii numărului de vizitatori sezonieri. În martie 1894, într-un memoriu înaintat spre aprobare primarului, inginerul V.l. Simu puncta printre direcțiile de modernizare stabilirea liniilor de transport între oraș și port, lărgirea sau prelungirea bulevardelor și necesitatea amenajării unor grădini în legătură directă cu malul mării, motivând că un oraș ca Constanța, o stațiune balneară, are nevoie de grădini publice.

În anul 1906 a fost inaugurat Palatul regal din Constanța, ce a funcționat pentru o scurtă perioadă ca reședință de vară a familiei regale, alături de stațiunea Mamaia Băi, în prezența primarului Ion Bănescu și a altor oameni politici. În același an, era solicitată autorizația de construire a celebrelor băi din peninsulă – Băile Moderne, deținute de Morfi Papastavru, pe Strada Ceres (ulterior, Alexandru Lahovari, actuală Dr. Aristide Karatzali). Șase ani mai târziu, în 1912, acesta solicita prelungirea corpului băilor moderne, pe latura orientată către mare. Aceste băi, dotate cu dușuri calde și reci, dar și nămol de Techirghiol, au supraviețuit doar Primului Război Mondial, astfel că în anii ’20, existau reclame în variate publicații, ce promovau băile lui Papastavru, prin prezentarea unor diverse metode de tratament.

Amplele lucrări de modernizare feroviare, portuare și industriale de la începutul secolului XX, au încurajat dezvoltarea unei consistente vilegiaturi sezoniere, orașul căpătând notorietate și accesibilitate la o scară din ce în ce mai largă. Proiectele de consolidare și apărare a malurilor în segmentul nord-estic al orașului, ce au favorizat lățirea și stabilizarea plajelor, construirea unui nou Cazinou Comunal, devenit simbolul orașului, apariția unor hoteluri accesibile mai multor clase sociale, diversificarea teraselor, cafenelelor și a spectacolelor, sunt elemente ce au contribuit la cultivarea unor obiceiuri de petrecere a timpului liber în strânsă legătură cu băile de mare, situate în vecinătatea hotelurilor.

Perioada interbelică constituie cea de a doua etapă de modernizare a orașului și este marcată de o modificare a traseului turiștilor veniți pe litoral. Astfel, alături de plajele din oraș (Modern, Trei Papuci, Wartanoff/Domnița Ileana, Tataia, Duduia/Diana), plaja din Mamaia atrăgea un număr considerabil de turiști în sezonul estival, dezvoltându-se în detrimentul celei de la Vii – situată în proximitatea portului aflat în proces de extindere. Progresul tehnologic prin electrificarea completă a stațiunilor, dezvoltarea economică generală, și, la nivelul capitalului simbolic al orașului, trendul inițiat de familia regală, prin construirea reședinței de vară în centrul stațiunii, au reprezentat principalele elemente în practicarea unui turism sezonier la Marea Neagră. Stațiunea Mamaia, s-a dezvoltat treptat în jurul Vilei Reginei Maria și a Cazinoului, fiind menită să atragă un număr mare de turiști, prin plajele sale extinse și aerisite. În această perioadă apar numeroase vile, atât pe latura mării, cât și pe latura lacului Siutghiol, iar legătura cu orașul s-a realizat inițial cu trenul, apoi cu tramvaiul.

Deși exclusă în prezent din categoria stațiunilor balneoclimaterice de la Marea Neagră, Constanța deține un patrimoniu balnear considerabil și un trecut cel puțin la fel de interesant ca cel caracteristic altor stațiuni istorice din țară, unde factorii climatici și fizico-chimici favorabili ai apelor minerale și ai aerului au contribuit la apariția turismului de vilegiatură.