Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, băile de mare începeau să fie practicate pe litoralul Mării Negre, atât în Constanța, cât și la Techirghiol - unde alături de factorii climatici favorabili, se adaugă și proprietățile curative ale nămolului sapropelic al lacului salmastru. Primele stabilimente balneare de pe litoral au fost construite spre finalul secolului al XIX-lea, moment în care încep să se contureze și spațiile de divertisment (cazinouri de lemn, restaurante, cafenele, terase și zone de promenadă). Amplele lucrări de modernizare feroviare, portuare și industriale de la începutul secolului XX, au încurajat dezvoltarea unei consistente vilegiaturi sezoniere. În perioada interbelică, progresul tehnologic prin electrificarea completă a stațiunilor, dezvoltarea economică generală, precum și trendul inițiat de familia regală, prin construirea reședinței de vară (la Constanța și Mamaia), au reprezentat principalele elemente în practicarea unui turism estival la Marea Neagră. Aceste stațiuni dețin un patrimoniu balnear considerabil, reprezentat de clădiri istorice (hoteluri, vile, cazinouri, restaurante, sanatorii), mărturii ale unui turism de vilegiatură, vechi de peste 100 de ani.