Stațiunea Eforie Nord

Eforie Nord

Eforie, actuala stațiune Eforie Nord, a făcut inițial parte din comuna Techirghiol, alături de Techirghiol-Movilă, devenită ulterior Carmen Sylva, Vasile Roaită, în prezent stațiunea Eforie Sud. Techirghiol-Movilă se desprinde de Techirghiol în anul 1921.

Doisprezece ani mai târziu, în anul 1933, Techirghiol-Eforie devine comună urbană independentă, cu denumirea: Stațiunea balneo-climaterică Eforie.

În ghidul ”România balneară și turistică” din anul 1932, sunt descrise cele mai importante instalații și sanatorii publice, pentru tratament balneo-climateric, aflate în stațiune. Printre cele mai importante ” instalații și sanatorii publice, pentru tratament de mare, încadrate de frumoase parcuri” sunt enumerate:

• Oficiul Național al Educației Fizice (O.N.E.F.) instalat în corturi; exerciții fizice și canotaj; posedă casinou și case particulare;
• Sanatoriul maritim de băi calde cu nămol, cu o largă plajă maritimă: Sanatoriul propriu-zis, cu fațada și balcoanele spre mare și Stabilimentul de băi, cu cabine pentru băi calde cu nămol, instalații de hidroterapie, sala de operație, mecanoterapie, cură Zander etc.;
• Sanatoriul Casei Muncii Căilor Ferate;
• Sanatoriul Societății pentru combaterea tuberculozei la copii, cu plajă (condus de doamna Balș);
• Instalațiile Crucii Roșii;
• Instalația Primăriei culoarei de negru a Capitalei București;

În Enciclopedia României, în anul 1936, Eforie este descrisă ca având terenuri de sport, bazine, stabilimente de băi: taberele ONEF și Prietenii Mării, patru sanatorii de stat, dintre care unul militar, Casino, hoteluri de lux (Belona, Neptun), pensiuni, vile moderne, precum și stație de cale ferată pe linia Constanța – Carmen Sylva.

În perioada 1930-1934, pe terenul deținut de bancherul Aristide Blank, pe faleza stațiunii, este generată ”Parcelarea Blank”, în baza unui plan urbanistic conceput de arhitectul George Matei Cantacuzino (1899-1960), căruia i se încredințează și proiectarea mai multor hoteluri și vile, expresie a modernismului arhitectural. Această parcelare va genera manifestarea unui execepțional experiment de arhitectură modernă românească, desfășurat pe parcursul câtorva ani, în deceniul patru al secolului XX, când aici au realizat admirabile vile și hoteluri mari arhitecți, cum ar fi: Horia Creangă, Henrieta Delavrancea Gibory, Alexandru Iotzu, care s-au alăturat lui G.M. Cantacuzino. Concomitent cu acestea, calea ferată de la Constanța, care traversa parcelarea, paralel cu faleza, pe traseul actualei străzi Tudor Vladimirescu, este mutată către vest, departe de plajă, pentru a facilita dezvoltarea urbanistică.

La acea vreme, localitatea era alcătuită din mai multe parcelări independente, care aveau să fie unificate printr-un plan general de dezvoltare urbanistică însoțit de un modern regulament, aprobate în anul 1937. Iată un scurt extras din Regulamentul pentru Construcţii şi Alinieri al Oraşului Eforie, din anul 1937:

”Art. 67 – Se va da preferinţă stilului adoptat de majoritatea construcţiilor, adică fără acoperişuri şi vopsite în alb, cu ferestrele albastre.”

”Art. 94 – În timpul sezonului balnear, de la 15 iunie-1 sep-tembrie, a fiecărui an, sunt oprite cu desăvârşire orice fel de construcţiuni, în toată raza oraşului Eforia, aceasta se poate excepta la periferia oraşului şi numai acolo unde transportul materialelor nu se face pe străzile de centru şi numai cu încuviinţarea specială a primăriei.”

”Art. 150 – Proprietăţile de pe faleză spre mare nu vor avea nici un fel de îngrădire, ci numai flori.”

(ANR-AC Inv. 1354, Fond: Ministerul Lucrărilor Publice, Consiliul Tehnic Superior)

Dezvoltarea postbelică a stațiunii s-a subordat direcțiilor trasate de modernul regulament de urbanism din anul 1937, integrând armonios noile hoteluri în valorosul țesut urban și fond construit antebelic.

În prezent, însă, se produce o puternică îndesire a fondului construit, mai ales pe faleză. Cu puține excepții, vilele și hotelurile proiectate de marii arhitecți, atunci când nu au fost abandonate sau chiar desființate, sunt modificate prin intervenții sau extinderi masive, devenind uneori greu recognoscibile, unele dintre ele fiind ”prinse” în fronturile compacte care încununează faleza, așteptând o mai bună înțelegere a valorilor pe care le înglobează, pentru a-și putea recăpăta, unde mai este posibil, strălucirea de odinioară.